De când nu mi-ai scris, s-a scurs vreme multă... Asprimile iernii s-au potolit şi pe faţa limpezită a zărilor se văd săgetând păsări călătoare. Sub apăsarea înstrăinării, se întorc la vechile sălaşe (Proverbe 27:8). Le privim cu mâna streaşină la ochi şi ne bucurăm de primăvară, pentru că odată cu ea înmuguresc şi nădăjduirile noastre. Se vede că suntem şi fiii acestui pământ... Scrisoarea ta târzie mă bucură totuşi.

Să nu-mi spui profet, dar am intuit în amănunt chiar motivul amânărilor tale: ţi-ai sporit lecturile şi implicit a crescut numărul întrebărilor care-ţi sfredelesc cugetul, n-ai răspunsurile după care râvneşti şi te cuprind nelinişti. Apoi între aceste nelinişti se insinuează disperarea şi adesea îndoieli otrăvite. Vreau să-ţi spun că toate aceste stări sunt într-un fel preţul căutărilor tale. La urma urmei, nu-i păcat să te îndoieşti de anumite lucruri, ci mai grav este că, fără o atentă cercetare, să crezi orice. E adevărat că este o fericire pe care o savurează omul credul, care nu cercetează şi o nefericire pe care o încearcă cel ce caută stăruitor. Numai că, dacă celui dintâi fericirea i se demonetizează cu vremea, celui din urmă chiar nefericirea lui face ca odată înţelese anumite adevăruri, plăcerea descoperirii să fie cu atât mai mare. Şi chiar dacă ideea pe care o descoperă era cunoscută din altă parte, bucuria de a o regăsi sub valurile care o acoperă îi dă o nouă prospeţime. Mă gândesc aici la experienţa fericitului Augustin, când scria: "Totul a fost rânduit de Pronia divină, nu, nu am nici o îndoială, pentru a îmblânzi trufia prin efort şi pentru a feri de plictiseală intelectul aceluia pentru care lucrurile ce se lasă uşor descoperite îşi pierd cel mai adesea preţul" (de dr.Christ. 11:7).


Am reţinut din scrisoarea ta că nu poţi accepta afirmaţiile din manualele de teologie cu privire la faptul că nu toţi evreii credincioşi de sub Lege au avut Duhul Sfânt, precum cei din Biserica de azi, ci numai acea categorie privilegiată, restrânsă numeric, cum ar fi regii lui Israel şi profeţii Domnului. Nici eu nu accept acest punct de vedere şi îţi propun să te gândeşti la acest aspect, care fie scapă teologiei oficiale, fie îl ignoră cu bună ştiinţă. În vechime, Dumnezeu a poruncit fiecărui evreu prin Moise: "Să vă tăiaţi dar inima împrejur, şi să nu vă mai înţepeniţi gâtul" (Deuteronom 10:16). Era aceasta o cerinţă gratuită fără ca cel căruia i se adresa s-o poată împlini? Căuta oare Dumnezeu prilejuri de ceartă cu ei sau un motiv să-i poată pedepsi? Departe de Dumnezeu aşa ceva! De fapt ce le cerea Dumnezeu Israeliţilor şi ce înseamnă această "tăiere împrejur a inimii"? Expresia aceasta metaforică o foloseşte şi apostolul Pavel în scrierile lui nu numai adâncind-o, ci şi explicând-o fraţilor cărora el le scria: "...tăiere împrejur a inimii în duh..." (Romani 2:29), sau "...Căci cei tăiaţi împrejur suntem noi, care slujim lui Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu..." (Filipeni 3:3), sau "...cu tăierea împrejur în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti..." (Coloseni 2:11). Cred că asta semnifica <> şi pentru evreii din vechime, ca şi pentru noi astăzi, dacă nu cumva S-a schimbat Dumnezeu între timp.

Poruncile decalogului tocmai asta cereau: curăţirea de poftele firii pământeşti, ascultare iubitoare de Dumnezeu prin Duhul lui Dumnezeu. In concluzie, Dumnezeu le-a cerut, schimbare lăuntrică, o viaţă de slujire prin Duhul Sfânt, sau un nou mod de trăire.


Deci, fără asistenţa Duhului Sfânt, această cerinţă divină era absurdă şi cu neputinţă de îndeplinit, dar şi mai absurdă mi se pare ameninţarea din partea lui Dumnezeu anunţată prin profetul Ieremia casei lui Israel: "Iată, vin zilele, zice Domnul, când voi pedepsi pe toţi cei tăiaţi împrejur, care nu sunt tăiaţi împrejur cu inima…toată casa lui Israel are inima netăiată împrejur" (Ieremia 9:25-26). Deci dacă se consideră justificată cerinţa divină privitoare la tăierea împrejur a inimii, dar ei nu se bucurau de asistenţa Duhului Sfânt, cum se justifică ameninţarea Domnului? Este Dumnezeu un Dumnezeu căruia să-i placă răutatea? Căci doar răutăţii îi este propriu atunci când îi lipsesc prilejuri de a se exprima să le născocească.


Dumnezeul nostru nu este însă aşa. Acum te las pe tine să duci raţionamentul mai departe şi să tragi concluzia care se impune. Am rămas plăcut surprins de observaţia pe care ai făcut-o cu privire la cele "trei trepte" din capitolul 2 al cărţii Proverbele lui Solomon, trepte care odată "urcate" te aşează sigur acolo unde mi-ai scris: "Căci oamenii fără prihană vor locui ţara, şi oamenii neîntinaţi vor rămânea în ea" (Proverbe 2:21). Remarc această frază frumoasă din scrisoarea ta. Cât despre regele Solomon, el trebuia să urce şase trepte pentru a se aşeza pe scaunul de domnie al împărăţiei, iar eu trebuie să urc doar trei trepte pe care nu le-a zidit Hiram din Tir ci Înţelepciunea. Iată cele trei trepte:
- "...vei primi cuvintele mele"
- "...vei păstra cu tine învăţăturile mele"
- "...dacă-ţi vei pleca inima la pricepere" (Proverbe 2:1-2).


Nu sunt surprins că te miri de propria ta observaţie pe care o faci şi anume; De ce înţelepciunea divină nu oferă cel puţin aici decât "pur si simplu cuvinte"? Aşa este cum spui: "pur şi simplu cuvinte", adică cuvinte simple şi pure. Ca să înţelegi, trebuie să te duci cu mintea la începuturi, în zorii Facerii, când Marele Arhitect plămădind făptura umană, a rânduit păstrarea acesteia în stare perfectă nu rânduind în juru-i o gardă de îngeri cum ne-am fi aşteptat, ci oferindu-i "cuvinte". Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: "Poţi să mănânci după plăcere..." (Genesa 2:16-17). Oare de ce Dumnezeu a dat primei perechi umane doar "cuvinte" şi nimic mai mult; adică i-a dat "noţiunea", i-a dat "ideea"? Cred că deoarece omul a fost creat cu capacitatea de a fi liber, de aceea numai Cuvântul rămâne singurul vector informaţional prin care Dumnezeu poate determina conştiinţa, prin care poate penetra în lumea secretă a gândurilor, producând astfel efecte responsabile. Aşa a conceput şi a realizat Dumnezeu omul. Dar "Şarpele cel vechi" a înţeles repede strategia divină de păstrare a omului şi mizând tot pe libertatea omului s-a apropiat de acesta tot cu "cuvinte", însă altele decât cuvintele Adevărului.


Ce s-a întâmplat, o ştii: omul a căzut, târând cu sine în blestem şi moarte toată creaţia. Dar Dumnezeu, care a plănuit în Sine vindecarea creaţiei, a hotărât să înceapă tămăduirea cu omul, şi aceasta tot prin "cuvinte". Prin urmare deci, dacă în zorii creaţiei căderea a însemnat posibilitatea de a te îndoi de cuvintele lui Dumnezeu, astăzi vindecarea începe cu posibilitatea de a te îndoi de "cuvintele" Şarpelui şi a accepta "cuvintele" Înţelepciunii. Se vede că cel dintâi pas spre credinţă este îndoiala.


Şi Înţelepciunea oferă: "Ascultaţi, căci am lucruri mari de spus, şi buzele mi se deschid ca să înveţe pe alţii ce este drept. Căci gura mea vesteşte adevărul, şi buzele mele urăsc minciuna! Toate cuvintele gurii mele sunt drepte, n-au nimic neadevărat, nici sucit în ele” (Proverbe 8:6-8).


Dar nu este suficient să primim doar cuvintele Înţelepciunii, ci mai ales să le păstrăm după aceea, şi asta este mai greu. Căci e mult mai dificil să păstrezi ceea ce ai primit decât să primeşti ceea ce trebuie păstrat. Oricât de nobilă ar fi sămânţa pe care Semănătorul o aruncă sub brazda ţarinii, dacă nu rămâne acolo, nu va încolţi şi nu va rodi. Tot aşa este şi cu Cuvântul lui Dumnezeu. Numai aceea ce înţelegem ne aparţine şi Cuvântul Sfânt trebuie înţeles şi la această înţelegere se ajunge printr-o meditaţie zilnică şi disciplinată. De aceea te sfătuiesc să faci ordine în cele de afară retrăgându-te cât e cu putinţă din zgomotul lumii, liniştindu-te lăuntric, ca să auzi acolo în adâncul tău cât mai clar glasul Adevărului.


"Cine cugetă la Cuvântul Domnului, găseşte fericirea, şi cine se încrede în Domnul este fericit" (Proverbe 16:20).
"Să nu se depărteze cuvintele acestea de ochii tăi, păstrează-le în fundul inimii tale! Căci ele sunt viaţă pentru cei ce le găsesc, şi sănătate pentru tot trupul lor" (Proverbe 4:21-22).
"Fiule, nu uita învăţăturile mele, şi păstrează în inima ta sfaturile mele! Căci ele îţi vor lungi zilele şi anii vieţii tale, şi-ţi vor aduce multă pace" (Proverbe 3:1-2).


Nu vreau iubite, să-ţi las impresia că meditaţia care aduce cu sine şi alte satisfacţii lăuntrice împreună cu înţelegerea Adevărului, ar trebui urmărită doar pentru ea însăşi, ci cu un scop mai înalt, adică schimbarea comportamentului, apropierea de Dumnezeu şi odihna în El. Dacă în religiile păgâne, adică religiile de mistere, meditaţia era concepută şi practicată ca o încercare de detaşare de realitatea obiectivă, urmărindu-se simplificarea personalităţii la nivelul conştiinţei, până la dizolvarea sinelui în marea conştiinţă cosmică, adică un fel de sinucidere filozofică prin negarea de sine, meditaţia creştină aduce în schimb cu sine potrivit cu textele citate mai sus, fericire, viaţă, sănătate, longevitate, înţelepciune şi pace, dar toate acestea prin Dumnezeu, izvorul lor cel nesecat. Iată de ce această experienţă trebuie trăită în duhul rugăciunii, adică în dependenţa de Dumnezeu, precum sugerează expresia de care ai făcut pomenire în scrisoarea ta: "...dacă te vei ruga..." (Proverbe 2:3). Aşadar, un om al meditaţiei este un om al rugăciunii, aşa că rezervă-ţi timp pentru rugăciune în linişte, în locuri retrase, ca să poţi sta în întregime înaintea Tatălui Ceresc. Dacă, fiind înaintea Lui în rugăciune şi mintea ne este risipită în altă parte, asta arată limpede cine este stăpânul inimii noastre. Este adevărat că sunt mulţi paraziţi spirituali care, chiar dacă nu ne împiedică de la rugăciune, ne împiedică să ne atingem scopul propus. Nu am în vedere aici păcate, ci mai degrabă grijile mărunte ale vieţii de fiecare zi, griji de altfel legitime. Cum să te rogi cu folos? Vei învăţa rugându-te!


Este adevărat aşa cum mi-ai scris, că Solomon nu îndeamnă insistent la rugăciune pe cel ce vrea să dobândească înţelepciunea, afară de versetul pe care l-ai indicat la început. Şi totuşi când el scrie: "Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere" (Proverbe 2:6). "Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!" (Proverbe 3:5). "Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău!" (Proverbe 3:7) te trimite la Dumnezeu, Izvorul nesecat al înţelepciunii. Ori ştii bine că la El nu ne putem duce decât pe calea rugăciunii. Încolo "...dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu" (Proverbe 2:2-5).

Salutări!
Zaharia Bica